Grace, The Universe

Tu unde ai facut Scoala de Business?

Dragilor,

Este prima Saptamana Sfanta in care ma simt cu adevarat linistita, de ani de zile, chiar fericita in lipsa asumarii traditiei patimilor simbolice. Acestea obisnuiau sa se manifeste la nivel de colectiv si in comunitate, mai degraba psihic, prin agitatie, stress, intoleranta si o nota usoara de agresivitate, cu o regularitate anuala si un mare consum energetic.

Da, stiu, nu am familia mea proprie, copii de crescut si cozonaci de facut, dar gradul meu de empatie, specific persoanelor cu o inteligenta emotionala inalta, nu ma scuteste de a experimenta lamentarile sau chiar patimile celor din jur.

Acest privilegiu de care ma bucur se datoreaza probabil faptului ca nu mai fac parte dintr-un colectiv predispus la discriminare si negativitate, asa ca linistea, pacea, iertarea si impacarea cu sine si cei din jur sunt spatiul virtual din care imi aleg sa impartasesc experientele pline de duh, mai degraba cel sfant, avand in vedere gradul de inteligenta spirituala spre care m-au condus. Experienta bogata de viata si educatia academica sunt cele care ma imping sa predau cunoasterea mai departe, astfel incat cei ce-mi urmeaza sa nu repete aceleasi lectii. Stiti cum e, poate o fi greu sa fi destept, dar e trist sa fim toti prosti pe rand si in acelasi fel. Adevarul este ca acest articol va fi eliberarea karmica a cinci ani de intuneric sau mai degraba bezna mintii, cea in care te afunda lipsa reperelor morale, a valorilor si exacerbarea comportamentului de turma, genul de poveste de viata intr-un ton dramatic, care determina fie o schimbare autentica si profunda, fie moartea spiritului. Dramatic este doar pentru cei care se trezesc treptat din lancezimea spiritului, in care automatismul gandirii si complacerea in austeritatea intelectuala a rutinei devin motorul unei vieti nesatisfacatoare si inutile, a carui scop profan este strict cel de-a face o umbra pe pamant. Nu stiu ce stima de sine are fiecare, dar eu m-am nascut sa dau sens vietii, nu ca un numar fluctuant intr-o statistica banala. Este firesc ca am ales calea cea dintai, motiv pentru care gasesc in Adevar, Credinta si relatia mea cu Divinitatea, speranta si lumina de care nu duc niciodata lipsa, atunci cand dau de cate un surd cu ochii inchisi.

O sa incep intr-un ton poetic, care imi apartine: “unde Dumnezeu nu este, nu e nici Lumina, asa ca daca apare stralucirea, tendinta este sa o acoperi.”

Cum prin stralucire la mine ma refer, aventura maturitatii incepe acum cinci ani, odata cu angajarea intr-o corporatie americana din industria farmaceutica, aria de expertiza a studiilor clinice, fiind primul meu job “serios”, dar si contactul cu paleta vasta a psihologiei umane, prin prisma varietatii de personalitati si caractere pe care aveam sa il cunosc. Dupa experienta bogata pe care o relatez, am mari dubii ca multi dintre cei care se pretind psihologi au avut acces la adevarata cunoastere, doar memorand pasaje din operele depasite ale terapeutilor secolului trecut.

Fiind reprezentata a celei de-a treia generatii de intelectuali, cu radacini sarbesti de care sunt foarte mandra, ca si Tesla, omul de stiinta pe care il admir cel mai mult, consider ca acest statut imi impune un anumit comportament elevat in contexte sociale, o atitudine modesta dar verticala, demna, pentru ca smerita sunt doar in fata lui Dumnezeu, o constiinta de sine inalta si o maniera eleganta in care sa ma prezint, atat fizic, prin vestimentatie, cat si la nivelul exprimarii scrise, verbale si non-verbale.

Alaturi de certificarile in limba engleza si studiile superioare, impresia mea era ca am toate atuu-rile necesare pentru a fi respectata si apreciata drept ceea ce sunt. Nu m-am gandit nici o clipa ca acestea vor actiona in defavoarea mea, ca semne clare ale faptului ca locul meu nu este in sfera profesionala artificiala a conformismului si lipsei de respect fata de sine si cei din jur. Trebuia de atunci sa interpretez ca atare semnul, atunci cand am cazut cu tot cu laptop in prima zi de training, “din greseala”, si sa remarc figurile acre si energia negativa a celor care aveau vechime in institutie. Despre aspectul fizic nu-mi permit sa discut, pentru ca nu judec oamenii dupa cum arata, ci dupa felul in care ma trateaza, inceputul meu in corporatie fiind la fel de “promitator”. Toata in perle si volane, aranjata si accesorizata pe masura seriozitatii postului, fara sa-mi stirbesc referintele fostului meu job de Consultant de Imagine la un magazin de lux, am fost scutita de perioada de acomodare, aterizand direct in miezul problemei, cu 0 experienta in domeniu, lucrand in paralel cu training-urile, multe din ele inutile si o totala pierdere de timp, energie si informatie, sub “aripa protectoare” a doua personaje irelevante in calitate de “mentori”, a caror lipsa a stimei de sine si contrastul de imagine ma fac sa cred ca invidia naste monstrii. Doar sarcinile lor reale m-au scapat de presiunea negativitatii, si da, este adevarat ca atunci cand esti insarcinata te preocupi mai putin de cei din jur. Atunci cand am rugat o colega sa ma ajute pentru ca pierdeam prea mult timp cu un task, mi s-a raspuns: “Si ce vrei sa pierd si eu timpul cu tine?”. “Ei bine nu, nu am nevoie de frustrarile tale ieftine, asa ca ma voi descurca singura”, asa mi-am propus. Primind o educatie elevata in care este performanta este rasplatita si laudata, faptul ca “nu faceam fata” nu reprezenta o optiune demna, prin urmare mi-am depasit constant atributiile si programul de lucru, reusind sa ma ridic la nivelul asteptarilor project managementului (strain, bineinteles) cu un volum fabulos de lucru, inainte de primul meu audit de proiect. Dupa 300 de ore suplimentare, eforturi colosale, weekenduri pierdute lucrand si 20 de ore de lucru la birou, plecand la 7 dimineata de ziua mea, dupa o noapte furtunoasa la propriu, am avut satisfactia unui efort apreciat, atunci cand un coleg mi-a mentionat in privat ca sunt cel mai bun uploader din toata firma, si asta international vorbind. Orele acelea n-au fost niciodata recompensate si nici colega mea “manager”, permanent depasita emotional, n-a apreciat aportul meu profesional. La sfarsitul anului am aflat ca aveam dreptul sa iau orele suplimentare drept vacanta compensatorie, dar evident ca nu au fost raportate la nou an, si, ca prin minune, mi s-a schimbat si managerul. In schimb, departamentul a inceput sa se dezvolte progresiv, aparand din fericire in randurile companiei tineri simpatici si entuziasti, a caror stralucire avea sa se stirbeasca in timp. Progresul a culminat cu elaborarea valorilor companiei, despre care nu se stia nimic pana atunci. Ce sa vezi, printre ele se numara excelenta, performanta, “delight the customer” si viziunea de intreg a companiei, in detrimentul campului de lupta in care mi se sugera ca trebuia sa imi justific orice actiune, atunci cand nu era nevoie sa ma apar intens.

Am omis sa mentionez ca tot procesul strict reglementat era marcat de o hartuiala ieftina, un “da-mi aia”, “nu-ti dau nimic”, o mahalageala tipic romaneasca ce culmina cu reprosuri de prost gust, majoritatea verbale, ca intr-o relatie de calitate proasta, care nu merge de la sine, ci mai degraba o impingi la deal permanent. Poate ca mi-a ramas gandul la luxul din Dorobanti, dar pentru mine calitatea este cel putin egala cu casmirul (asa mi s-a mentionat in primul training) si, ca urmare, reworkul era in floare, pentru ca nu era demn de mine sa prezint nylon-ul drept organza. Nu sunt adepta vorbei din popor “clientul nostru – stapanul nostru”, dar nici sa il prostesc pe banii lui nu imi permit, mai ales atunci cand este imaginea mea profesionala in joc. Ma simteam ca intr-o gradinita de stat dintr-un cartier mai putin central, unde vin copii de peste tot, isi dau cu jucariile in cap si arata cu degetul, ca unul este mai slab sau altul mai brunet. Ce sa mai zic despre comunicare in engleza, simplista, puerila si total inadecvata pretentiilor de business ale domeniului, drept pentru care abilitatile mele in comunicare elevata puneau managerii in dificultate, nefiind considerate adecvate postului.

Nu o sa uit niciodata lipsa de eleganta a actiunii “please provide” si economia de cuvinte, care oferea transparenta totala proceselor gandirii, dar nu trebuie sa fii psiholog ca sa te prinzi. Transparenta in comunicare era mai putin populara, adica va dati seama ce poate intelege fiecare atunci cand nu stii sa te exprimi. Stilul serpuitor al manipularii informatiilor intotdeauna mi-a lasat impresia ca aveam de-a face cu o “alba-neagra”, departe de pretentiile elevate ale domeniului, dar nici nu ma mir cum pharma a devenit un bun de larg consum. In cinci ani de zile am schimbat cinci manageri, dintre care cel mai mult il apreciez pe singurul barbat. Destept si usor arogant, smecheras dar sincer, a fost singurul capabil sa creeze unitate in echipa, impacand si varza proiectului si capra vecinului, pana intr-un meeting cu clientul, in care a fost nimicit verbal de trei femei, in fata intregii echipe care asculta discret pe silent. A fost un moment socant pe care imi place sa il aduc in discutie atunci cand sustin preferinta mea pentru conducerea de sex masculin. Trebuia sa-mi dea de gandit cum au fost indepartati barbatii din functii manageriale in departament, fiind inlocuiti de forta de munca “bruta”, inestetica si superficiala, lipsita de feminitate si sens. Cum dezvoltarea personala nu era o prioritate pentru executantii din functii inalte, iar prestanta mea fizica si profesionala incomoda stima de sine scazuta a “capului plecat pe care sabia nu-l taie”, in cadrul unui context in care am pus piciorul in prag in urma oboselii cronice, ca urmare a orelor suplimentare nesfarsite intr-o stare prelungita de tensiune si suspans, am ajuns la cea de-a treia managera. Psiholog de orientare psihanalista in devenire, ea a rezistat cel mai putin interactiunii, fortata de altfel pentru ca nu avea predilectii spre comunicare, dat fiind faptul ca m-a considerat drept o “personalitate problematica” pentru stilul ei “zen”. Adevarul este ca aveam de-a face cu o alta prezenta nesigura, incomodata de popularitatea mea si faptul ca nu ezitam sa afirm ce gandesc. Asta era si una din valorile companiei – “I say what I think.”

Eu stiu ca cei care au vocatie terapeutica isi ofera spirjinul si disponibilitatea, nu stau sa asculte pe la usi. Atunci cand m-a intrebat ce doresc sa fac in timpul evaluarii profesionale, i-am mentionat de coaching si mentoring, prea avangardiste pentru viteza melcului cu care se procesa informatia in corporatie, asa ca m-a plasat la urmatoarea “sefa”, pe care, in ciuda pregatirii profesionale pe care o recunosc si o respect, o afectau propriile tendintele psihopatice si limbajul de lemn. In acest caz a trebuit sa predau adevarate lectii de arta conversatiei ca sa poata procesa care este nivelul de interactiune profesionala pe care ar trebui sa il avem. In ciuda faptului ca departamentul in care activam si cel al “dusmanului” care nu le dadea nimic la “please provide” au fuzionat sub aceasi umbrela, tunetele si fulgerele au continuat intra si interdepartamental. Managerii erau mai degraba un tampon intre clientul nervos ca manopera nu este de calitate si gradinita de copii tafnosi si enervanti, care se plangeau intr-una ca altii au jucaria mai frumoasa. Evident, si eu eram evaluata pe baza a ce se auzea in coltul opus al palierului, termenul de “performanta” fiind echivalent cu linguseala ieftina si timpul inutil stat peste program. Asa este cand nu ai pasiuni si nici un scop inalt in viata, ci mai degraba iti vinzi sufletul ca sa ai cu ce sa te lauzi in fata prietenilor la fel de tristi si sclavi.

Ma tem ca s-ar putea sa ma fi luat gura pe dinainte atunci cand am fost intrebata ce cred ca are X sau Y cu mine, eu raspunzand ca este evident, enumerand tinuta, stilul, popularitatea, usurinta cu care imi desfasor activitatea, dorinta “sefei” fiind conformismul, implicarea emotionala si efortul intelectual care in cazul meu nu era necesar. Ulterior am realizat ca aspiratiile mele de model ar putea sa revolte intim pe cineva care se lupta cu greutatea. A recunoscut ca sunt desteapta in evaluarea finala, motivandu-si micromanagementul cu faptul ca nu dadeam randament daca nu eram supravegheata atent, trecand cu vederea faptul ca aceeasi inteligenta si intuitia m-au ajutat sa-mi dau seama ca acel control excesiv statea la baza initiativelor care se lansau in companie, pentru ca, evident, sunt genul care gaseste cea mai eficienta metoda de a realiza un obiectiv cu minim de timp si efort implicat.

Inca ma minunez ce scop aveau in viata aceste femei care isi petreceau atata timp adulmecandu-mi fiecare urma, intepandu-ma cu intrigi ieftine la orice pas, dar cert este ca lipsa de stimei de sine si dezvoltarea personala precara isi punea amprenta, nu numai in echilibrul echipei ci si in relatia cu clientul si pozitia companiei pe piata internationala, aceasta trecand prin incertitudinea unei achizitii.

Va imaginati tensiunea si speculatiile lansate de mintile incetosate, de-a dreptul iritante pe fondul unei permanente lupte fara sens. Nu are rost sa mentionez discriminarea care plutea dens in aer fata de alte nationalitati cu care lucram, dar pot spune ca am fost apreciata de colegii mei indieni, cu care aveam o relatie profesionala excelenta si discutii spirituale elevate in afara jobului. Nu am realizat ca fiind Luceafarul pe cerul innorat al corporatiei, aceasta stare permanenta de aparare o sa ma aduca in starea de “burn out”. Trebuia sa fie evident din 2016, atunci cand din motive de oboseala cronica, tensiune exacerbata si prin urmare, lipsa dorintei de a invata ceva nou, am ocolit sansele de promovare intr-un alt departament.

Mi-am finalizat misiunea dupa interactiunea cu o managera total depasita de situatie, care, in ciuda comportamentului inadecvat, sunt constienta ca nu a avut nimic personal cu mine, dar deja ma simteam la limita psihozei. Pe ea am inteles-o si am incercat sa o ajut. Am inspirat probabil, din aceleasi motive, un sir de demisii si mutari in alte departamente.

Nu are rost sa mentionez ca aceasta tensiune intensa s-a manifestat in toate aspectele vietii mele, in special in relatia cu sexul opus, reprezentand o alta lupta inutila a orgoliilor, din care m-am sustras cu gratie in ultimii patru ani. Este clar ca un dezechilibru afecteaza toate dimensiunile vietii si nu doar zona in care se manifesta.

Caile mele de refulare au vizat atitudini mai putin ortodoxe, pana atunci cand credinta a devenit o prioritate si nu o optiune. Evident, sunt recunoscatoare Universului pentru ca m-a ferit de boli si accidente si ii multumesc lui Dumnezeu ca n-a avut in plan vreo prioritate majora, precum un copil sau un imprumut, care mi-ar fi periclitat libertatea de a alege sanatatea mentala, linistea, integritatea morala si un alt parcurs profesional care sa-mi ofere satisfactia de a-mi folosi talentul servind intr-un mod demn si distins comunitatea, si nu interesele perfide ale unei ierarhii umile, al carei dezechilibru se reflecta in starea sanatatii angajatilor si a familiilor lor.

Dupa ce am observat ce comportamente auto-distructive si personaje toxice atragea frustrarea de a nu fi apreciata la adevarata mea valoare, combinata cu incercarile unora de a-si hrani orgoliul limitandu-ma la nivelul unui executant pentru un post fara cerinta de studii superioare, Ego-ul meu a devenit o bestie si, in acelasi timp, cea mai buna arma de protectie.

Cu cat oboseala cronica isi spunea cuvantul, cu atat biciul lovea in orice imi periclita linistea si valorile, cu riscul de a fi jignit pe cei care imi stateau in cale, cu aroganta intelectuala si superioritatea morala de care dadeam dovada fara ezitare. In general “miros” aroganta nefondata si uneori imi place sa dau lectii aratand cine sunt.

Nu as dori sa uit replica emblematica a ultimului meeting de evaluare, atunci cand am fost informata ca “noi aici facem si lucruri care tie ti se par mai putin etice”. Nu zau, si cam cat te costa linistea? Casnicia, sanatatea, constiinta, viata, sensul pe pamant? In ce-ti refulezi frustrarea si cat crezi ca mai rezisti sa te otravesti singur cu asemenea ganduri? De fapt, care este pretul vietii tale? Nu consideri ca te vinzi cam ieftin?

Cu cat ma simteam mai atacata, cu atat mai mult epatam, din toate punctele de vedere. Calitatea vietii si dezvoltarea personala au devenit prioritatea numarul unu. Supravietuirea unui asemenea nivel de toxicitate m-a facut atat de puternica, incat puteam observa orice semn de slabiciune al “dusmanilor” mei, patrunzand dincolo de actiunile inutile, in profunzimea motivelor unor niste biete suflete ratacite, pe care le-am iertat din bun simt si compasiune, pentru ca atata pot si mai mult nu stiu.

Sunt convinsa ca am fost nu numai un exemplu de profesionalism, conduita, empatie, respect pentru diversitate si integritate, ci si un leader de opinie puternic, iar prezenta mea stralucitoare a motivat unele colege sa acorde atentie aspectului exterior, sa se puna in valoare, sa-si faca viata mai frumoasa, in timp ce pasiunile mele multiple i-au inspirat pe multi sa si le caute, astfel depasind frustrarea managementului precar si depasit.

Sunt mandra de loialitatea, perseverenta si efortul colosal de care am dat dovada in a-mi depasi constant propriile limite si a face fata oricarei provocari, chiar daca acestea au fost personale, pentru ca sarcinile jobului mi s-au parut spre final foarte usoare, chiar si pentru orientarile mele artistice.

Cine a zis ca ce nu te omoara te face mai puternic, pesemne presimtea ce riscuri iti asumi atunci cand iesi din rand si in evidenta. Cred ca asa se nasc diamantele, din prea multa timp sub presiune, si tot asa afli cine esti cu adevarat si ies la suprafata valorile, cand totul in jurul tau incepe sa se clatine. Prima mea experienta corporate s-a asemuit calatoriei simbolice a “eroului cu o mie de fete”, care m-a fortat sa imi adun toate fortele si sa ma ridic deasupra oricaror limite si bariere pe care mi le-am impus singura sau mi-au fost impuse. “Nu pot” s-a transformat in “Nu vreau” si “Eu decid” sa-mi respect valorile, sa fiu onesta si sa dau ce este mai bun din mine pentru ca asta sunt si cel mai mult ma intereseaza ce cred eu despre mine.

Cu totii parcurgem in mod simbolic drumul Crucii si mai suspinam sub povara ei din cand in cand, asa ca atunci cand avem nevoie de alinare, ridicam privirea catre Cer. Important este sa ne scuturam de poveri, sa ne indeplinim rostul, visul si nu scopurile.

Pace si iubire va doresc si cat mai putine conflicte!

Un Paste Minunat sa aveti!

Cu drag,

#PrincessaPetra

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s